Patrie si avion, Tokyo, vartej
Text si foto: Constantin Goagea

Pentru 16 ore am ramas fara patrie, ca orice cetatean de avion bag tare printre nori fara granite. In timpul asta mi-aduc aminte ca la Dubai cica se reface acolo Europa sub forma de statiune, genul ala de proiect hotelier tulburator prin opulenta si kitsch. Noi ne gandeam la o Romanie decupata in padurea canadiana. Asa de instalatie artistica, o pata de alb intre brazii verzi. Oricum multi romani acolo, prea putini copaci aici, prea putina civilizatie. Sa stea fiecare acolo in canadoromania lui. Sa nu uitam sa lasam si judetele, poate se vor regasi oamenii mai usor. De la Tokyo la Bucuresti, zborul asta nu se mai termina. 16 ore. Dimineata am deschis ochii in Ginza, acum o sa intru in Otopeni, Bucuresti, electrosoc. Nu fac pe nebunu’, ma dau la maxim sa recuperez, sa intru in normalul de-aici. Cu tot ce-o fi. Oare m-am indragostit de Tokyo? El de mine n-a zis nimic, asa ca pare o iubire imposibila, poate ramanem prieteni, mai vorbim, nu se stie. Acum ne-am despartit si privesc inainte, sigur mai vin si alte intalniri tulburatoare. La urma urmei traim pe o planeta mica, distantele le poti masura in numar de filme vazute de-a lungul calatoriei, sau de carti citite. Planeta e mica, va rog sa ma credeti si asta pot sa demonstrez stiintific, prin toate anecdotele ce urmeaza, fiindca oamenii pe care i-am intalnit “din intamplare” la Tokyo (coincidentele, potrivelile si marile la fix-uri ma fac sa cred ca numai intamplare nu a fost), la randul lor stiau despre Romania, calatorisera aici, mai mult, aveau proiecte aici etcaetera. La muzeul stiintelor emergente, fetele noastre atrag rapid intrebarea de unde suntem... aha Romania: Dunarea, muntii Carpati, capitala la Bucuresti.... N-as fi zis, ca paznicul de 60 de ani poate sa aiba curiozitati de-astea. O stergem tiptil de langa paznic, ca nu ne place sa fim turisti (asta era o falsa potriveala evident) si ne uitam la fan, exact asa cum se aude, o capita enorma unde copiii de la o gradinita sapau tunele de mai mare dragul. Deasupra capitei globul pamantesc facut din leduri si conectat la o statie meteo intergalactica sau asa ceva, ne arata cum stam cu frigurile, poluarea, agitatia in general. Cumparam niste tocanita, niscai capsune si ceva ciocolata pentru astronauti, deshidratate si congelate la –40 de grade, imaginandu-ne langa un hublou in astronava, privind cat e de mic Pamantul. Ha!
Dar amanuntul care da greutate maxima zisei de mai sus este intalnirea cu un doctorand japonez, expert in biserica de la Balinesti a logofatului Tautu. Pun pariu ca n-o stiti, pentru mine si Cosmina insa, logofatul Tautu e un stra-stramos, asa ca incepem si vorbim despre logofat, despre strazi din Suceava, Liceul Stefan cel Mare, strada Marasesti, despre experti restauratori romani, despre lucruri improbabile de auzit 99.99% in Tokyo. Suceava e o geografie cunoscuta, Balinestiul un subiect confortabil, ba chiar familiar.
Zampano e arivato! Taxiul ma poarta prin Piata Dorobanti, am timp sa observ o cladire careia ii gasesc cu veselie o asemanare “conceptuala” (n-am mai pus ghilimele de zeflemea de mult intr-un text)  cu Tod’s-ul lui Toyo Ito din strada Omotesando, doar ca dialogul cu copacul din fata cladirii bucurestene e un print autocolant alb, iar la maestrul japonez e o transpunere structurala. Umorul nu mi l-am pierdut asa ca ma-nfund linistit in scaun, bine am venit deci intr-o lume normala, linistita, a mea. Lumea asta de opereta, fara adancimi, doar energii disipate pretutindeni, cu oameni practici, entuziasti, inteligenti, vorbitori de limbi straine (ceea ce nu era cazul la Tokyo), dar vesnic nescoliti (in schimb...). Printre bagaje si oboseala ma urmareste ideea de distanta, spatiu, aproape, departe, lumi paralele, istorii nelegate. Poate ne vom recupla cu vreun proiect – oftez eu.
Tokyo e o cultura a spatiului, noua Japonie e o cultura a distantei. Tokyo nu are limite, e un continuum construit, dens, pe care il strabati cu trenul de mare viteza ore in sir, fara respiratie. Alterneaza deopotriva centre cu nume sonore, business-land-uri cu zgarie nori, zone de locuinte inalte sau joase, industrie, intr-o acceleratie deconcertanta, dar ramane aceeasi persistenta a densitatii umane bine legate cu trotuare si strazi. Totusi, o indistinctie teribila a lui inauntru sau inafara de oras pe care trebuie s-o experiementezi serios cu piciorul ca sa-i dai de cap. La ritmul asta vizual, du-te vino, trenuri zburand pe la etajul 3, iar doua strazi dedesubt oamenii se plimba la pas, ai senzatia ca taramul asta e un sol, un teren vegetal pe care cresc si se inlocuiesc rapid generatii de plante. Orice constructie are o durata de viata extrem de scurta de aproximativ 25 de ani, maxim 40. Ipotecile pe cladiri nu se fac pe perioade mai lungi de-atat. Terenul e cel care e scump, constructiile nu sunt valori atat de vesnice ca in Europa. Asa ca din cand in cand reperele construite se muta, totul se sterge si incepe din nou. Limitele urbanistice n-au nici o legatura cu reglementarile noastre, distantele intre cladiri variaza in limita zecilor de centimetri. Balcon in balcon. Reperele identitatii urbane sunt fixate bine intr-o imagistica a contemporaneitatii. Nu te astepta sa vezi vreodata casutele traditionale de lemn, cu  panouri glisante, cu gradini, bonsai s.a.m.d., poate doar la muzeu. Tokyo e doar prezent, e si mai mult viitor. Trecutul cel mai viu e epoca bubble economy din anii ‘90, o explozie de investitii si prosperitate urmata de recesiune. Imagistica de banda desenata, oameni-personaje, viata un decupaj de film.
Desfac bagajele si pufnesc cand mi-aduc aminte de Darakura from Baran Cassel, de care am fost intrebati inevitabil. Dracula adica. De la castelul Bran.